Abonatul din adolescenţă nu se mai află în raza de acoperire. Vă rugăm, ascultaţi!

Banda adezivă de 2 centimetri. I-am luat-o lui taică-miu, care avea chestii mai importante de făcut cu ea. De exemplu, să lipească două fire prin care trecea curentul electric. Mie îmi trecea prin vene curentul alternativ. Alternativ la depeşari şi repări.

Pălăria neagră, cu boruri îndoite ştrengar pe laturi. I-am luat-o cu împrumut unui prieten de la cinci, cu doi ani mai mare decît mine. El avea un caştan rusesc, roşu, eu, unul negru, chinezesc. Ne-am înţeles, chiar şi aşa. O pălărie poate uni două casetofoane mai mult decît o fac astăzi două uinampuri.

Ciorapii albi. Îi aveam oricum. Îi aveau toţi pe atunci, făceau parte din bunul cultural universal, alături de şireturile colorat-fosforescente şi de bascheţii sintetici, ce se rupeau cît ai zice „Allah!”

Papucii negri, genul biscuite. Cu toc mic, alungiţi spre vîrf, simpli, fără buruieni ce să le-atîrne pe la margini.

Pantalonii tăiaţi cu foarfecele. Tăiaţi într-atît încît să se vadă şi papucul subţire, şi ciorapul alb. Cam de la şapte centimetri de sol se producea povestea.

Cămaşa şi maieul alb. Cureaua şi cu puşca lată! Caşto, frate! Cămaşa se purta întotdeauna descheiată. Putea să n-aibă nici nasturi, să fie străvezie, din material ordinar. Dar era vital să ai, pe braţul drept, o banderolă neagră.

Şuviţa. E-sen-ţi-a-lă! În vremurile în care nu se inventase meseria de hair-stilist, o doamnă de la o frizerie din Iaşi devenise şuviţ-stilist. Luaţi-mă pierdut pe la margini, vă rog, da lăsaţi-mi o şuviţă, doamnă, mulţumesc!

Banii de urat. 2800 de lei. Aproape un salariu (aveam rude generoase şi vecini mişto, de aia!). Banii de urat, pe care i-am dat la magazinul Electrecord de pe „Ştefan”, pe un disc de vinil original al lui Michael Jackson.

Mi-am aruncat legitimaţia de membru în fan-club, atunci cînd m-a lovit rockul. Măcar ăsta nu m-a părăsit astăzi.