jump to navigation

Abonatul din adolescenţă nu se mai află în raza de acoperire. Vă rugăm, ascultaţi! Iunie 26, 2009

Posted by Alex Savitescu in Drain-storming.
6 comments

Banda adezivă de 2 centimetri. I-am luat-o lui taică-miu, care avea chestii mai importante de făcut cu ea. De exemplu, să lipească două fire prin care trecea curentul electric. Mie îmi trecea prin vene curentul alternativ. Alternativ la depeşari şi repări.

Pălăria neagră, cu boruri îndoite ştrengar pe laturi. I-am luat-o cu împrumut unui prieten de la cinci, cu doi ani mai mare decît mine. El avea un caştan rusesc, roşu, eu, unul negru, chinezesc. Ne-am înţeles, chiar şi aşa. O pălărie poate uni două casetofoane mai mult decît o fac astăzi două uinampuri.

Ciorapii albi. Îi aveam oricum. Îi aveau toţi pe atunci, făceau parte din bunul cultural universal, alături de şireturile colorat-fosforescente şi de bascheţii sintetici, ce se rupeau cît ai zice „Allah!”

Papucii negri, genul biscuite. Cu toc mic, alungiţi spre vîrf, simpli, fără buruieni ce să le-atîrne pe la margini.

Pantalonii tăiaţi cu foarfecele. Tăiaţi într-atît încît să se vadă şi papucul subţire, şi ciorapul alb. Cam de la şapte centimetri de sol se producea povestea.

Cămaşa şi maieul alb. Cureaua şi cu puşca lată! Caşto, frate! Cămaşa se purta întotdeauna descheiată. Putea să n-aibă nici nasturi, să fie străvezie, din material ordinar. Dar era vital să ai, pe braţul drept, o banderolă neagră.

Şuviţa. E-sen-ţi-a-lă! În vremurile în care nu se inventase meseria de hair-stilist, o doamnă de la o frizerie din Iaşi devenise şuviţ-stilist. Luaţi-mă pierdut pe la margini, vă rog, da lăsaţi-mi o şuviţă, doamnă, mulţumesc!

Banii de urat. 2800 de lei. Aproape un salariu (aveam rude generoase şi vecini mişto, de aia!). Banii de urat, pe care i-am dat la magazinul Electrecord de pe „Ştefan”, pe un disc de vinil original al lui Michael Jackson.

Mi-am aruncat legitimaţia de membru în fan-club, atunci cînd m-a lovit rockul. Măcar ăsta nu m-a părăsit astăzi.

Şi porcul e om? Martie 18, 2009

Posted by Alex Savitescu in Drain-storming.
add a comment

Cînd porcul crede că zboară, pot să-i spună o mie de păsări că visează: singurul efect asupra porcului este acela că el, porcul, va intra şi mai mult în vrie. Se va rupe complet de realitate, se va afunda în ţărînă. flying-pig1

Cînd porcul crede că zboară, pot să-i arate un milion de radare că nu există: singura îndoială a porcului este aceea că el, porcul, va crede că rotundul verde din faţa sa nu e radarul, ci chiar el. Măria-Sa de treabă, ar zice el, porcul.

Cînd porcul crede că zboară, pot să-i demonstreze un catralion de fizicieni eminenţi că tot ceea ce contează e sistemul de referinţă: pînă şi el, porcul, a citit în fizica newtoniană principiul ăsta de bun-simţ. Dar şi el, porcul, e om; şi ştie că păcăleala e minciuna omului, aşa cum alte rase, mult mai evoluate, au zis, chiar de curînd, că „nădejdea e speranţa omului”.

Cînd porcul crede că zboară, porcul poate să creadă că e în toate. Porcul ăsta nu are nevoie de prieteni, pentru că toate feţele bidimensionale ce i-au trecut prin apropierea frezei sale i s-au întimbrat, fără voia lor, în prieteni.

Cînd porcul crede că zboară, porcovăneţii îi pun un milion de întrebări. Iar porcul, uitîndu-se

cînd la păsări,
cînd pe radar,
cînd la forţa de frecare cu planul înclinat, mereu ca şi el, descompusă,

Ei bine, uitîndu-se la toate astea, Porcul se crede Dumnezeu şi îşi dă singur interviuri.

De la obsedantul deceniu, la obsedanta vecernie a lui Jiji Martie 8, 2009

Posted by Alex Savitescu in Drain-storming.
2 comments

“Pe vremea mea”, Steaua era o echipă-spectacol. O echipă care spunea o poveste, una care scria pase, dădea goluri şi încînta suporterii. O echipă de care m-am legat pentru că juca frumos: mă întreb, oare, cîţi puşti de 11-12 ani mai pot vedea azi ceea ce îmi oferea mie Steaua, în anii ’85-’89 şi chiar puţintel mai tîrziu? 1986-_steaua-barcelona_2-0_11

Nu ştiu dacă Duckadam şi cu Lung au fost portari mai mari decît Zapata. Duckadam, cel puţin, n-a avut timp să demonstreze lucrul ăsta, după ce şi-a făcut mîna ţăndări. Oricum, Zapata face ţăndări orice.

Nu am idee dacă Fane Iovan şi Dan Petrescu sînt, atemporal vorbind, peste Ogăraru şi Golanski. Ştiu doar că ăştia doi „optzecişti” din echipa Stelei erau fundaşi dreapta moderni. Aripi. Astăzi, singurul purtător de aripi la Steaua a rămas Gigi. Sau Jiji. Sau, de ce nu, să ne-ascuţim urechile-ntru mîntuire, Vjjjijiii!

Nu am habar cum Bumbescu şi cu Belodedici au reuşit, acum peste douăzeci de ani, să dea noţiunii de fundaş central mai multă potenţă decît reuşesc astăzi Goian şi cu Ghionea. Bumbescu era dur, dar nu se bătea cu antrenorii, ci, doar, cu atacanţii. Belodedici era libero, dar era „mai goian” decît e urmaşul său de azi. Nu-l văd pe Bărbulescu sub Petre Marin. Sau pe Petre Marin peste Bărbulescu. Drama este a lui Petre Marin: la 35 de ani, arată a şaman doar la antrenamente.

Nu mi-i imaginez pe nici unul dintre mijlocaşii Stelei de acum 15 sau 20 de ani stînd pe tuşă pentru oricare dintre cei de astăzi. Majearu era artist, Dayro pictează ca pisicile dresate de stăpîni snobi. Tudorel Stoica era, cum se zicea prin „Sportul”, „metronom”, Ovidiu Petre pare că fuge după metroul care vine fix în direcţia sa. Boloni era creierul, dintr-un singur motiv: îţi dădea sentimentul reconfortant că îşi leagă sinapsele pe teren; ăilalţii, e.n., te provoacă să faci muncă de detectiv ca să le găseşti bruma de inteligenţă tactică.

Iar vîrfurile…. Vîrfurile de astăzi sînt ca un joc demo al celor de alaltă-secol. Kapetanos e doar grec, Lăcătuş era olimpian. Balint era tehnic şi „spectacular”, Stancu e spectaculos doar în mîinile dibace ale lui Petrescu.

Steaua de acum 25 de ani nu ar fi trebuit să pară mai modernă decît cea de astăzi. Cînd se inventează călătoria în timp, aştept un bip!

Filozoful filfizon, în stare pură de fîlfîială Februarie 24, 2009

Posted by Alex Savitescu in Drain-storming.
7 comments

Cetăţeanul anonim primeşte o funcţie. Îl ştiţi, cu siguranţă: e cetăţeanul pentru care cuvîntul funcţie nu e substantiv. A fi substantiv înseamnă, înainte de toate, a depinde de un verb. Cetăţeanul nostru nu depinde de nici un verb. În fapt, de nici un nerv. Cetăţeanul nostru este un strălucit complement circumstanţial: în funcţie de mod, în funcţie de timp, în funcţie de loc, în funcţie de toate laolaltă, cetăţeanul nostru contemporan ocupă un scaun directorial de chiele, lăsînd sub masa fizic-a domniei sale un impresionant vid. El este bitul înviat dintr-un spermatozoid înfiat. El este omul nepotrivit, aflat în toate dimensiunile posibile, la locul potrivit. ass-hole-get-itEl este cetăţeanul din cauza căruia fizica se întîlneşte cu psihologia. E ca în bancul ăla: un psihopat e convins că 1 plus 1 fac trei; un nevropat ştie că 1 plus 1 e egal cu 2, dar ce-l mai enervează chestia asta! Cetăţeanul nostru nevropat, dotat cu funcţie la fel ca un Lăstun tunat cu ABS, se trezeşte, ca-ntr-o bună zi după Apocalipsă, cu o neostoită sete de Pepsi. Ca-ntr-o naţie în care apa a dispărut de tot, cetăţeanul filfizon pohteşte la un Pepsi. Şi dacă al nostru cetăţean pohteşte la un Pepsi, şi sîngele Pepsi se va face! Nu mai are nici o importanţă că n-a mai băut în viaţa lui apă, că nu ştie nici măcar gustul zahărului! Cetăţeanul nostru nevropat, desemnat, funcţionar, filozof, filfizon, fîlfîind ştie că Pepsi nu e apă, nu e nici zahăr. Şi ce-l mai enervează, dom’le, chestia asta!

Cabotinul şi starea sa de îmbrehăneală Februarie 9, 2009

Posted by Alex Savitescu in Drain-storming.
8 comments

M-au fascinat dintotdeauna indivizii ce-şi găsesc tăria să dea pe gît o porţie sănătoasă de autosugestie. Acei băieţi trecuţi uşor de prima inspiraţie – şi, da!, şi de a doua, şi de a treia -, trecuţi, să zicem, în general, de 30 de ani sau de 40 sau de 50 sau de 60, care găsesc puterea să se camufleze în nemuritori binevoitori; binevoitori ai propriilor recolte şi amabili cu toţi cei din jur, pînă-n momentul în care un ceva le produce un mic tremolo în orgoliul propriu.

Vorbim aici de domni ce au pasiunea nebună să-şi facă un CV în care să nu treacă propriile realizări (de-or fi existînd), ci locurile pe unde au fost invitaţi; de domni care se identifică, în miez şi-n crez, cu rolul unei coroane mortuare: inutilă în a mai produce lacrimi sau măcar un fir de clorofilă, cacofonică pînă la Dumnezeu pînă şi cu cel ce şade de formă-n raclă, dar avînd sublimul atribut al lui „am fost acolo!”; de domni ce fac din a lor absenţă o virtute ca a călugărului abstinenţă, dîndu-le celor din jur aerul că n-au bifat verbul „a trăi” pentru că ăsta, nenorocitul, ar fi sinonim cu „a coborî printre muritori”; de domni ce, tineri fizic fiind, au moleşeală-n orice ar face, dar şi o vulgară vioiciune în a explica celorlaţi cum ar fi făcut ei să iasă treaba bine; de domni ce „s-au ajuns”, fără voia lor, dar cu vocea lor (mereu inofensivă), în roluri pe care nu le-ar fi visat vreodată; de domni ce ştiu că tăcerea celorlaţi, din jenă sau din şapte ani de-acasă, se poate transforma într-un cîştig al nesimţirii lor fără teritorii vreodată conturate; de domni care pozează în eterni rebeli, ştiind că vidul ce-l produc în a lor rază de acoperire e-o plapumă pentru propriile mediocrităţi.

Ei bine, aceşti domni – şi-aceste doamne, domnişoare sau domniţe, fiecare, după propriile puteri – îşi ies din starea de „îmbrehăneală” odată ce le-ai tăiat cu faiul pragul, scuturîndu-se de propriul lor suc ca de-o boală de piele. Nu-ţi vor arăta vreodată că le-ai boţit preşul de la intrare, dar îţi vor spune, suav, inofensiv, cu politeţea crăcănată la plural: „Dragul meu, cred că ar trebui să ne sfătuim în problema asta!”